Paradoxal

Paradoxal, imi inchipuiam la un moment dat ca, atunci cand o sa raman singura cu mine, o sa scriu pe-aici verzi si uscate. Si, cand colo, uite ca a trecut juma de an de cand mi-s…. cum mi-s, dar nu am catadicsit sa impartasesc nimic din trairile mele singuratice neantului de pe www. N-am avut chef!

Acum nu stiu ce am, ca totusi chef nu-i pot zice. Probabil caldura, plictiseala, singuratatea. Eu imi spun ca toti avem momente cand ne simtim atat de singuri ca te gandesti ca poti sa urli si sa nu apara nimeni langa tine.  Momente in care te intrebi daca totusi relatia aia de patru ani jumate, chiar daca si-a pierdut… motorasul (hai sa-i zicem asa!), nu e de preferat singuratatii asteia de om matur si auto-suficient. Da’ chiar asa! La o adica, decat sa stai acasa uitandu-te la toate filmele pe care el nu le intelegea sau sa iesi in oras cu fetele sau baietii aia cu care poti sa vorbesti despre “altceva”, daca decat sa faci toate astea e mai bine sa il tii pe omul ala langa tine la bine si la rau? Oricat de mediocra ar deveni relatia aia, poate ca asta ar insemna ca si raul si durerile pe care le simti ar fi si ele mediocrizate, nu? Si-ar pierde din intensitate cumva…

Poate ca aberez. Probabil ca aberez! Si ce? Mai bine inchei aici ca mi-e ca daca o sa continui cu filozofeala asta ieftina, o sa ajung sa vad un punct roz pe undeva si o sa termin intr-o nota vesela si optimista… Un optimism mediocru.  Mi-s cam satula.

Ghinioane şi noroace

Mai ştii când ziceam eu că e în pericol integritatea mea corporală? Cică o mătuşă de-a mea, mai îndepărtată, ar fi fost vrăjitoare. Nu cred că e asta, cred că doar sunt eu încă destul de cu capul pe umeri ca să realizez unele lucruri din timp. Ideea e că ieri am cam luat-o la vale pe scările de la lucru. Erau ude, eu nu aveam tocuri în mod aproape excepţional, deci nu prea mergeam normal, mă chiţăiam pe acolo visând la ora de plecare si am făcut un mic “weeeeeeeeee”. Mda, mă dor toate acum, mă mişc exact ca o băbuţă, dă-i cu antiinflamatorii şi cu Diclac. Cel mai rău simptom, însă, e ciuda aia de a fi limitat. Şi da, şi de a fi singur. Astăzi, de exemplu, nu am putut merge la lucru. Pffff…Dar să nu mai insistăm. Îmi trece într-o săptămână şi gata!

Cel mai bine e că azi am primit pe mail confirmarea rezervării pentru Paris. Mai am nevoie de cazare şi să-mi fac şi un plan de bătaie pentru că o să am doar un weekend pentru plimbări pariziene. De-abia aştept!  Plec în 20 mai. Cred că mi-am ales şi luna perfectă. Parisul e un vis mai vechi, apărut demult, în copilărie, atunci când încă mă uitam la emisiunile alea de pe TVR2, gen “Să învăţăm franceza”. Ei, dar până în 20 mai e destul şi o să mai am ocazii de povestit… Acum să mă concentrez pe recuperare fizică.

 

De ieri…

Sâmbătă după-amiază sau “Eu râd când îmi vine să plâng”

Nu se mai întâmplă nimic cu mine. Şi se întâmplă de toate. Nimic important, dar mi se schimbă viaţa. Şi mă schimb eu. Sau m-am schimbat deja. De el m-am pierdut pe drum, „Nu te mai iubesc“ (mă ard buzele şi acum), coloanele de cifre în care fac ordine vreo 8 ore pe zi nu îmi spun nimic, nimic nu mai înseamnă ceva, locuiesc pe o ditai planeta fragilă, atât de mare de nu o să apuc să mă plimb peste tot şi atât de vai de capul ei că s-ar putea să nu mai fie peste 5 minute. Îmi plac doar stelele şi întunericul acum. Soarele e prea mult. Nu mai pot nici să păşesc ca un homo sapiens civilizat şi cu ceva cunoştinţe în cutiuţa cu circumvoluţiuni. Nu, ştiu doar să merg pe vârfuri si să mă învârt, ca o biată Giselle păcălită, şi nu pot face doi paşi fără să mă uit la cer, la stele, nori, păsărele, lilieci. Mda, integritatea mea corporală e în pericol. Şi da, doar aia corporală. Mintea o duce bine, imaginaţia la fel, doar sufletul mă doare. Dar se cicatrizează şi el. Dar viaţa de acum, aşa tristă şi singuratică cum e ea, are micile ei bucurii. Plimbări fără ceas, cu un MacPuisor şi un shake mare de căpşuni (mâncarea “sănătoasă” face parte din procesul de “cicatrizare”), scurte staţionări pe băncile din parc şi supt din shake, urmăritul cuplurilor călduţe, proaspăt scoase din cuptor si aburind acum în aerul răcoros de primăvară, şi apoi popasul pentru lecturarea Dilemei vechi la patiseria cu două măsuţe la etaj. Patiseria pe care am descoperit-o împreună şi care mi-a rămas dragă. Cea pe care am descoperit-o împreună cu Scriitorul care nu mai scrie. Toate planurile s-au volatilizat şi acum mă bucur de viaţa pe care o acopereau ele. La urma urmei, mai am doar vreo 40 de ani în care să mă bucur de cât mai multe. Nu sună morbid! Chiar aşa e! Mă bucur că mai am vreo 40 de ani în care mă pot mişca pe aici şi în care pot să merg cu faţa în sus, uitându-mă la stele şi nori. În care pot să cânt, să merg la concerte Urma şi ce-oi mai prinde, în care să mă dau în huţuluş, să fug cu câinii, să mângâi pisicile, să îmi cumpăr pantofi, să mă bucur de faţa unui copilaş strâmb de râs sau plânset, să mă minunez că există gravitaţie, să citesc cărţi bune si câteva proaste, să râd, să plâng… Nu mai continui cu enumeratul că plictisesc lumea şi chiar şi pe mine. A, şi sunt foarte bucuroasă că luni merg la film francez cu intrarea gratis, chiar dacă merg singură, sunt foarte foarte bucuroasă că tot luni îmi rezerv biletul pentru weekendul la Paris şi sunt cel mai bucuroasă că mă am pe mine şi că m-a iubit si mă iubeşte cineva. Şi că o să mai pot iubi şi eu. Şi că există Anouk! În speranţa unui viitor articol mai coerent, mai interesant şi mai viu, ceaules for now!

Sleepless over here

Stiam eu ca nu ar fi trebuit sa dorm astazi pana la pranz si nici sa beau doza asta de Pepsi Twist! Dar ma intreb daca intr-adevar asta-i problema mea sau somnul nu vine pentru ca sunt o fricoasa care nu mai vrea sa doarma singura. Sa nu te gandesti la versurile alea stupide ale trupei nu-mai-stiu-cum cu “Mi-e frica sa dorm singurica”. Ar face postarea asta si mai patetica decat presimt ca o sa fie. M-am obisnuit in ultimii patru ani sa am o mana langa mine pe care sa imi las capul sa viseze in timp ce cealalta ma tine de mijloc. Era centura mea de siguranta pe timpul noptii. Nu stiu exact de ce ma pazea, nu sunt o nevricoasa, doar ca asa m-am obisnuit si asa ma simteam mai comod. Iar acum am ditamai patul la dispozitie, destul de mare cat sa ma sucesc si rasucesc si ras-rasucesc pana ma enervez si dau drumul la TV sau pana incepe sa se crape de ziua si adorm foarte obosita. Asta in contrast cu noptile in care veneam direct de la baie, nu ma uitam deloc la TV cu lunile. Tot ce imi doream cand ajungeam acasa dupa o zi obisnuita de lucru si alergatura era un dus, papa buna si sa ma ghemuiesc  in coltul ala al meu. Adormeam instantaneu, ma trezeam odihnita. Acum nu mai stiu cum sa fac ca sa ma simt si singura in patul asta mare si comod exact ca in pozitia aia ghemuita si inghesuita, atat de reconfortanta.

Merry upcoming Christmas!!!

http://www.accuradio.com/player/slipstream/accuholidays/?channel=Channel8&sub=SubClassics

For the oldfashioned ones…

Pufaila

Cand o sa vrea sa pozeze, ti-l arat mai bine.  Pufaila (botezat de mine) e pisicul vecinilor de la 2. Sta mai mult pe afara cu pisicile tomberoneze. Din cand in cand ma mai viziteaza in toiul noptii si eu il servesc cu cate-o conserva de mancare, putina apa si el ma toarce.